Şahul - o altă dimensiune?

Văzut din afară, jocul de şah este constituit doar dintr-o tablă având 64 de căsuţe peste care sunt aşejate simetric, asemeni unui teatru de război, nu mai mult şi nici mai puţin de treizecişidouă de piese. Văzut din afară, imaginea, regulile cât şi desfăşurarea acestui joc nu poate să creeze decât un sentiment de nelinişte, de angoasă. Dar totuşi, pentru cine doreşte să depăşească acest sentiment, acest impediment, îl va aştepta o lume cu totul nouă şi diferită.
Pentru mine, complexitatea şahului constă în individualismul pieselor. Fiecăreia îi este atribuit, la începutul jocului, un rol precis, bine definit şi un anumit traseu pe care trebuie să-l urmeze pentru îndeplinirea scopului final. Să luăm regele, de exemplu. Este considerat cea mai valoroasă piesă de pe tabla de şah, unul dintre scopurile jocului fiind protajarea acestuia, şi, totuşi, mişcarea lui este limitată la o căsuţă. Aparent foarte slab în prima parte, acesta poate deveni o arma de temut în final prin coordonarea sa cu o altă piesă mai puternică (regina de exemplu). Nu de puţine ori am pierdut pentru că am neglijat unul sau mai multe piese în detrimentul altora în strategiile iniţiate.
Deşi încerc pe zi ce trece să îmi perfecţionez tehnicile, să stăpânesc aceste fine subtilităţi, sunt departe de ceea ce unii numesc maeştrii ai şahului. Stau si mă gândesc ce ar gândi un astfel de jucător când începe un meci...
~ Care este viziunea sa asupra viitoarelor mutări şi poziţii ale pieselor?
~ În ce măsura este capabil să analizeze jocul pornind de la o anumită strategie şi poziţie, pentru ca, în final, mişcările propriilor piese să se armonizeze sub forma unui atac continuu ce-i asigură iminenta victorie?
~ Este vorba de experienţa transpusă într-un proces de gândire atât de adânc şi abstract încât rezultă ieşirea jucătorului din lumea exterioară (aceea în care trăim)?
Mai mult sau mai puţin, acest proces de evadare l-am simţit şi eu, şi nu de multe ori, ci doar în momentul în care m-am implicat, în adevaratul sens al cuvântului, în lumea jocului ce mi se desfăşura în faţa ochilor. Pot spune că în acele secunde, minute, chiar şi ore, timpul nu mai există. Fiecare neuron conlucra sub forma unei pânze de păianjen pentru ilustrarea strategiilor, fiecare particică din acea pânza reprezentând un scenariu cu nenumarate rezultate. Mai ales pentru mine, această abstragere înseamnă şi renunţarea la grijile zilnice, la stres, la unele obligaţii/responsabilitaţi si probabil de aceea consider şahul un hobby, o pasiune. Pe de altă parte, momentul reintrării în lumea reală vine ca un şoc, ca zgomotul unui ciocan azvârlit asupra unei nicovale creând o stare de confuzie (pentru a înţelege mai bine, gândiţi-vă la sentimentul care-l aveţi când vă treziţi dimineaţa). Este de preferat ca acest moment să intervină la finalul jocului, când ne ridicăm privirea de pe tabla de şah si ne uităm la adversar, fie în calitate de invins, fie în calitate de învingător şi nu în timpul jocului, distraşi de anumiţi factori externi sau interni (psihologici), deoarece este foarte greu să revenim în starea în care eram, la acel nivel, maxim, de concentrare şi asta ne poate costa jocul.
Este şahul o copie a lumii noastre în care noi dictăm mersul lucrurilor, în care acţiunile noastre se resfrâng asupra rezultatului final sau este o altă dimensiune o reprezentare abstracta a două forţe pe cale sa se întâlnească, având propria noţiune de timp? Vă las pe voi sa decideţi....
Marele Creator Out!