What we are...

We live in a colorful world full of contrasts and nuances, filled with ideas, concepts and beliefs but we get so distracted by them along the way, that by the time we realize how much we've drifted from our goals and purposes it is either too late or we can never catch up to them.

The idea is simple, really. We are born with an enormous hunger for the world around us and in those first years we are capable of doing so many great things compared to the rest of our lives. We learn to crawl, walk, talk, have feelings towards others and so much more, but at some point, we gradually slow down our pace. We begin to drift alongside the world, we begin to walk like it and talk like it losing touch to our individuality and more important, to finding our purpose. We get accustomed to our daily routines and find refuge in our stale, never evolving concepts.

We begin to linger on our past and future, on decisions and regrets, on ideas, on probabilities, we begin to analyze each step ... and we think so hard about these things, until slowly, an emptiness of sorrow and disbelief manages to find its way into ourselves. An emptiness that we can never abolish even though we're thinking we're taking the right path in life. An emptiness that slowly grows bigger and bigger the more we embrace our routines, forcing us into trying to get rid of it with various feelings of happiness, cheerfulness, love or hate ...

At first we notice it as a tiny shadow casted in the corner of a vast field without looking around at what caused it. We acknowledge it and eventually we forget that it's there. But in time it will emerge and will uncontrollably influence our actions without us being aware. And when we do realize what has happened we find ourselves in a continuous battle trying to fill the void and stop its expansion. We will focus entirely not on doing what is right for us but rather on what has to be done in order to salvage what little of our individuality is left inside. We will run blindly towards finding happiness not as a purpose but as a response to our growing emptiness.

And in the end, our individuality will forever be a place of conflicts and dissension, our purpose will forever be divided between walking alongside the world in its rhythm and squashing the emptiness inside ourselves and our decisions will never make sense again...

Copilul, Soldatul si Justitia (oarba) - ultima parte

Justiția

"Există o vorba nescrisă conform căreia, omul nu va putea fi niciodată impartial. Şi cu toate acestea, trăim într-o lume guvernata de legi fie ele morale sau de stat. Pe unele le simţim ca fiind adevărate, pe altele le luăm ca atare, le înglobăm în propria ființă și încercăm să nu le încălcăm. Mergând pe această cale, ne-am dezvoltat un anumit simţ, justițiar, ne îmbătăm în miresmele false de superioritate create de acesta și ... alteram viețile altora. Ori de cate ori suntem martorii unui eveniment anormal și simțim că ceea ce s-a întâmplat nu este corect, așteptăm ca justiția să facă dreptate. Şi nu mă refer aici numai la instituția statului. Justiția îmbracă multe forme în ideologia omului comun: destin, divinitate, moralitate etc dar toate sunt creații ale mintii umane. Altfel spus, justiția nu e nimic altceva decât o utopie, creată cu scopul de a echilibra balanţa dintre Bine si Rău."
"Foarte frumos discurs domnule.... Dar de ce binevoiţi sa împărtăşiţi aceste gânduri cu mine?"
"Băiete...Tu şi cu mine, ne aflăm în vârful piramidei. Toate deciziile de până acum, au plecat din vârf. NOI reprezentăm acum justiția. NOI alegem cine trăiește și cine moare. Uită-te la ei...Am zis să te uiți pe fereastra! .... Nu a trebuit să zic decât că libertatea dobândită prin muncă, prin sacrificii zilnice fie ele mentale sau fizice, le este amenințată şi am devenit brusc un erou al umanintăţii. Nu a trebuit sa rostesc decât câteva vorbe şi toţi s-au înclinat în faţa mea, pregatiţi să işi dea viaţa în razboi, pregatiţi să lupte pentru o cauza frumos spusă la televizor."
"Cu atât mai mult, trebuie să devenim responsabili pentru acele vieţi. E prea târziu să dăm înapoi, dar trebuie să minimizăm cât putem de mult, pierderile de vieţi omenești. Este de datoria noastră..."
"Băiete, nu realizezi poate, dar, oricât de bine-intenționat și oricât de bine ţi-ai învăţat lecţia, duhneşti a ipocrizie. De ce nu eşti acolo, pe câmpul de luptă, dându-ți viaţa pentru această cauză? Nu, nu, uităte în ochii mei, când îţi vorbesc! Te-am numit general nu pentru idealisme ci pentru capacitatea de a executa ordine şi de a le duce la bun sfârşit. Cu idealisme nu câştigi un război şi în nici într-un caz nu aduci acasă, la familiile lor, pe acei oameni....
Dar nici nu iţi zic să te duci acolo. Oamenii, ca noi, nu fac asta. Stăm în fotoliile noastre, fumăm trabucuri şi ne îndulcim simţurile cu alcool, aşteptând triumfători să culegem laurii victoriei. Eu, pe deasupra, ma mai delectez în compania familiei. Tu, în compania acelei curve... cum o cheamă?"
"Domnule, va rog! Ea nu este o cu..."
"Da, da... Laura! Stai liniştit, băiete! Nu eşti singurul din această clădire care o cunoaşte pe aceasta "madmoazelă". Ştiu pe cineva de la etajul 2, de la etajul 10 si, sunt sigur că există si câţiva de la parter, care ţi-ar zâmbi dacă ai pronunţa numele ei in preajma lor..."
"Scandalos, Domnule. Va rog, să ne concentrăm pe lucruri mai importante."
"Domnule preşedinte, au venit rapoartele de pe teren!"
"Băiete, fă-mi un rezumat. Intre timp o să-mi aprind un trabuc .... HAHAHA!"
"Da, Domnule! ... Din păcate, situaţia nu este prea favorabilă. Chiar deloc, aş zice! Câştigăm destul de mult teren în sectoarele 1 2 şi 5, dar e un adevărat haos în sectoarele 3 şi 4. De fapt, se pare că înaintarea insurgenților în aceste două sectoare s-a intâmplat mult mai repede decât s-a prezis iniţial. Au pătruns în ofensiva noastră asemeni cuţitului în pâine. Practic armata noastră este divizată în dou..."
"Nu este atât de grav. Ii vom încolţi din ambele flancuri... vom presa din sud folosind aviația astfel încât bătăliile finale să se dea aici, în sectorul 3. Vor fi înconjurați și nu vor avea de făcut decât să capituleze..."
"Domnule..."
"Contactează portavionul Hercules! Trimite-le noile coordonate pentru bombardare..."
"DOMNULE!..."
"Ce este? Nu ai auzit ordinul ce ți l-am dat?"
"Domnule...Este vorba despre familia dumneavoastră... Aparent echipajul trimis pentru extracție a fost interceptat de insurgenți. Nu avem nici o știre privind siguranța soției și copilului dumneavoastră... 3 din 4 rapoarte i-au catalogat ca fiind victime, iar cel de-al 4-lea raport a catalogat situația ca fiind neconcludenta. Au atașat și niște imagini cu locuința dumneavoastră în ruine... Domnule... Imi pare rău!"
La auzirea acestor vorbe, președintele își descreți fruntea și lăsă trabucul să-i cadă neputincios dintre buze sub acțiunea forței gravitaționale. Ochii, deși fixați asupra fetei generalului, priveau în gol. Valuri după valuri de amintiri îi năvăliră mintea; imagini cu nunta dintre el și Gloria, soția lui, primul țipăt al copilului său în momentul nașterii... Se așeză pe scaun, ridică trabucul și se întoarse spre fereastra.
"Şi cum ziceam adineauri.... Noi, domnule general, reprezentam justiția. Noi împărțim dreptatea în stânga și în dreapta, noi decidem cine trăiește și cine nu. Ordona ca sectoarele 3 și 4 sa fie bombardate nuclear!"
"Dar..."
"Cum majoritatea forțelor inamice sunt staționate în acel loc vom avea...
"Domnule, va rog sa va regândiţi"
"Nu ai auzit ce am zis? Vrei sa trimit pe altcineva sa facă treaba pentru tine? Ai 3 secunde sa ieși pe ușă și să îndeplinești ordinul, generale!"
"Da, domnule!"
"Justiția, generale, după cum bine vezi, este doar o născocire utopica pentru a masca adevărații păpușari din umbra. Tu și cu mine, băiete, suntem în acest moment întruchiparea justiției!"
"Da, domnule!"
O lumina alba, puternica se așternu asupra teatrului de război, lăsând în urma sa o liniște tenebra...

Interlude

Pana la ultimul post din trilogia "Copilul, Soldatul si Justitia (oarba)" cititi urmatorul citat si meditati. O parte din ideea centrala a citatului, va fi concretizata in urmatoarea lucrare:

"People...are NOT created equal! Some are born swifter afoot, some with greater beauty, some are born into poverty and others born sick and feeble. Both in birth and upbringing, in sheer scope of ability every human is inherently different; Yes that is why people discriminate against one another, which is why there is struggle, competition and the unfaltering march of progress. Inequality is not wrong, equality is."

PS: Citatul nu imi apartine. Google it, daca vreti sa aflati mai multe! ;)

Copilul, Soldatul si Justitia (oarba)

Copilul

Zgomotul exploziilor il trezi. Cu greu, deschise ochii incercand sa ignore durerea insuportabila de cap. Ameti de indata si se prabusi la loc. Mainile ii erau invinetite, iar bandajul din jurul capului se inrosi treptat, semn ca rana i se deschisese. Tusea des mai ales din cauza norului de praf si fum ce venea de afara. Inima ii batea din ce in ce mai repede o data cu amplificarea exploziilor. Tresarea ori de cate ori auzea inca o explozie, iar ochii ii fugeau cand la usa, cand la geamul pe jumatate spart, cautand disperati un raspuns. Nu isi amintea nimic. Doar o singura figura incetosata...

Si totusi, gasi in el puterea sa se ridice si sa deschida usa. I se paru cunoscut holul in care ajunsese, dar crapaturile de pe pereti cat si gaura imensa din capatul podelei il nedumeri. Inainta cu pasi marunti si timizi, dezechilibrandu-se la vibratiile asemanatoare unui mic cutremur cauzate de explozii. Neavand unde se duce, intra in cea de-a doua camera nu inainte de a remarca niste pete de culoare rosie pe usa. Inauntru avu parte de un soc. Trei cadavre aruncate unul peste altul sedeau neinsufletite pe un pat, iar deasupra lor pe perete era scrijelit cu sange cuvantul "tradatori". Simti o stare de voma, iar picioarele ii tremurau intr-un ritm accelerat. Cazu, in final, in genunghi, tusi cu putere si realiza ca figura pe care si-o aminti adineauri era chiar una dintre persoanele moarte din pat. Tipa cu putere si fugi spre iesire in timp ce incerca sa-si stearga ochii de lacrimi. Din neatentie cazu in gaura de la captul holului si lesina de-ndata. Isi visa mama...

Se trezi din senin la auzul unei voci. Isi aminti intr-o fractiune scena la care a fost martor iar instinctiv dori sa se ridice si sa fuga iar. Dar stupefiat, realiza ca nu isi mai putea misca picioarele. Cu toate acestea era determinat sa cheme dupa ajutor in ciuda durerii insuportabile. Incet, incet, apucand cu mainile sale mici bucati de scanduri desprinse din parchet reusi sa ajunga afara. Se adaposti dupa un rest de perete, din fata casei, mai mult ca sigur cazut in urma bombardamentului si isi rezema spatele de acesta. Rasufla cu greu... Nu auzea pe nimeni... Incepu sa-si bata picioarele... se simtea neputincios, uitat de lume si nedumerit. Exploziile se intensificau, acompaniate de sute poate chiar mii de gloante trase din diferite parti.

Simti intr-o fractiune de secunda o usturime in spate, ce se raspandi cu repeziciune in piept lasand cale libera sangelui sa se prelinga nestingherit, murdarindu-i haina rupta si pantalonii, chiar tasnind cu putere cand tusi. Simti cum toti muschii corpului i se slabira. Isi lasa capul sa cada in fata si inchise ochii. Vazu pentru ultima oara acea figura incetosata...
Un glont ratacit ii curma viata.

(va urma)

Normalitate

Cine ar putea defini cu exactitate normalitatea? Cine ar putea intra in mintea fiecaruia si sa delimiteze aceste doua lumi diametral opuse in ideologie, normalitate sau anormalitate, dar reunite sub acelasi invelis, numit fiinta umana? Etichetati, ne ducem viata cum stim, supravietuind, hranind atat dorinta sufletului cat si cererile socialului. Manati de rutina sau de o speranta oarba in viitor, suntem purtati pe valurile normalitatii, ba urcand, ba coborand, dar mentinand fragilul echilibru. Caci daca acest echilibru se distruge, nu mai poate fi recuperat niciodata...

Cu lacrimi in ochi, mirosind a transpiraţie [mai mult chiar, a moarte] încercă din toate puterile să se protejeze de razele de lumina abia apărute. Se crăpă de ziuă. Trase jaluzelele. Cu ochii pierduţi işi împinse scaunul mai aproape de masa. Scartaitul scaunului se auzi cu un straniu ecou, declansand parca alte scartaituri dinspre pereti, dinspre biblioteca si finalmente dinspre masuta din fata lui. Vizibil afectat se ghemui asupra cartilor de pe masa, si cu mana tremuranda isi sterse ochii. [Comoara lui trebuia protejata.] La o simpla privire se putea numara nu mai putin de 10 carti, volume cu adevarat mari din varii domenii, asezate una peste alta intr-o ordine perfecta. Lua una din cartile de deasupra, o deschise la mijloc si o aseza cu grija in fata, aliniind-o paralel cu lungimea mesei. [Ambele pagini erau albe, fara cuvinte, golite de continut] In tot acest timp nu indrazni deloc sa se intoarca spre restul camerei.

Si ramase asa timp de ore bune, citind, citind si iar citind... Reusi sa nu se mai gandeasca la nimic altceva decat la munca sa. Adeseori gandea cu voce tare, dar vorbele nu puteau fi deslusite. [Aeraterpretni rolesiv etse lumurd libon erps aeretşaonuc roliţătivitca etneitşnocni ela iiţnim]. Zambea la sfarsit de pagina, probabil intelegand ironia subtila a autorului, si miscandu-si capul spre dreapta cu uimire in timp ce dadea pagina, i se citea pe fata naivitatea, inocenta celui care dorea sa descopere mai mult. Si totusi o anumita particica din el nu-l lasa sa-si paraseasca scaunul. Nu-l lasa sa isi miste capul. Fereastra din fata, desi acoperita, era singurul loc unde isi permitea sa isi fixeze privirea. Estompandu-si frica si cutezator in propriile puteri citi, citi si iar citi.

Dar facu o greseala. Adormi. Se lasa prada acestui demon si, lasandu-si capul sa atarne pe spate se lasa târât in lumea viselor. O picatura [rosie] din tavan ii cazu pe fata. Deschise ochii si constientiza eroarea comisa. Simti prelingandu-se pe sprancene, pe nas si pe gura, respectiva picatura, despicata acum in siroaie multe, reci [si rosii], in timp ce ochii ii tremurau de oroarea la care erau supusi. Intregul tavan era acoperit de o suprafata vascoasa, asemanatoare sangelui, in permanenta miscare sub forma unor valuri usoare. Cazu de pe scaun, numai pentru a constata ca si podeaua era acoperita de aceeasi substanta... Se uita la mainile inrosite, ca mai apoi sa constate ca era dificil [chiar imposibil] sa isi miste picioarele, talpile de la pantofi lipindu-se parca de acel sange vascos. Fiori de frica si frig ii marcau fiinta, incremenind, la peisajul lugubru din jurul sau. In fata lui, biblioteca marca finalul [sau inceputul] scenei. Din fiecare sertar, dulap sau vitrina izvorau siroaie rosii, unele mergand spre tavan altele spre podea acompaniate de un sunet sfasietor. Isi acoperi urechile cu mainile si isi inchise din toate puterile sale ochii, sperand ca totul sa se termine cat mai curand...

Si se termina [?]... Sunetul impreuna cu murmurul provocat de miscarea lichidului disparu. Astepta cinci secunde, 10, 15, un minut in acea pozitie pentru a se asigura ca a trecut. Era sigur ca totul era in mintea lui si ca acele manifestari demonice pot fi stavilite numai prin stiinta, cultura, prin intelegerea lumii inconjuratoare raportate la legile fizicii si la nimic altceva. De aceea trebuia sa citeasca intreaga colectie de carti din lume, pentru a deveni normal, din nou.

Mânat de un sentiment puternic de siguranta, isi deschise ochii numai pentru a observa ca nimic nu se schimbase. Mai mult chiar, pana si masuta si fereastra fusesera acoperite in intregime. Dar de data aceasta, sangele in starea lui statica capata un luciu pronuntat. Mai multe voci incepura a se auzi in intreaga camera, una dintre ele parandu-i-se foarte familiara. Incerca cu privirea sa gaseasca sursa acelor zgomote ce se amplificau in intensitate. Se opri din nou asupra tavanului. Socat, remarca prezenţa a doua persoane, un barbat si o femeie, angajate intr-o cearta teribila. Nu putea deslusi nimic din ce ziceau... [pentru noi, vocile se auzeau normal]

Deveneau din ce in ce mai agresivi, pana ce femeia hotari sa arunce cu un scaun in barbat. Ferindu-se, si in acelasi timp luand un cutit de pe masa, barbatul o injunghie in gat. Femeia cazu imediat pe podea, moment in care un tipat asurzitor ii sfasie fiinta. Nedumerit de cele intamplate incepu la randu-i sa tipe... Barbatul vizibil afectat, scapa cutitul si isi puse mainile in cap, incercand sa se fereasca de sangele ce se prelingea incontinuu. Incepu sa se roteasca prin camera, gandindu-se care ar fi cea mai buna solutie. [Sa cheme ajutor sau sa ascunda cadavrul? ] Neputinta isi spuse cuvantul si deznadajduit se coborî in genunchi, cu fata fixata in jos [?]. In acel moment realiza ca acel barbat era el si, ca prin minune, isi aminti ca avea o sotie. Toate evenimentele la care fusese martor i se derulau acum prin minte ca vagi amintiri, ingropate adanc in fiinta sa. Gatul ii era incordat, la fel ca si muschii de la picioare si de la maini. Ochii ii erau umflati. Voia sa evadeze sa scape din acea camera a ororilor dar nu reusea. Cu cat se zbuciuma mai tare, cu atat se adancea mai mult in acea substanta. Cu ultimele puteri vazu sfarsitul scenetei: plin de regrete barbatul inghesui cadavrul femeii in dulapul de haine din biblioteca, nu inainte de a scoate toate cartile si de a le aseza pe masuta. Curăţă scaunul cu o batista, se aseza pe el si incepu sa citeasca.

Cu lacrimi in ochi, mirosind a transpiraţie [mai mult chiar, a moarte] încercă din toate puterile să se protejeze de razele de lumina abia apărute. Se crăpă de ziuă...

Moartea unui scriitor

O lumanare aprinsa, trei pixuri aruncate la nimereala pe o masa rotunda, maronie, o sticla de JB aproape terminată si trei pahare. Pe unul dintre cele trei scaune stătea abătut un barbat in jurul varstei de 40 de ani, cu par carunt, tuns scurt, avand o mustata de 3 degete, ceea ce nu impiedica a i se vedea buza de deasupra, imbracat in pantaloni de costum si cu o camasa descheiata la gât. Parea epuizat dar ambitia sau diperarea nu-l lăsa sa renunte.

In urma cu doua saptamani, acesta impreuna cu doi prieteni, toti scriitori de profesie, hotarâră sa se intalneasca la subsemnatul acasa pentru a-si finisa cartile. Ora de intalnire fusese stabilita la 6 seara, in ciuda protestelor unuia dintre ei, invocand caldura ca pe un element 'perturbator'. Toti aveau nevoie de un miracol, de o interventie divina, din care sa-si extraga inspiratia atat de mult necesara ptr a-i propulsa inapoi pe culmile celebritatii. Ultimele lor carti avura succes rasunator in mai mult de 3 tari. Dar ca orice lucru ce isi pierde din stralucire odata cu trecerea timpului, asa si cele trei carti începură sa fie uitate pe rafturile prafuite din librarii.

Intalnirea avu loc la ora stabilita, dar se transformă destul de repede intr-un schimb acid de barfe si insulte. Desi prieteni, presiunea timpului le deformă caracterele, pana la limita grotescului. Incercau cu disperare sa aseze pe hartie idei de la care sa pornească, fragmente din scriitori clasici, sau pur si simple citate bizare, spontan inventate, amintite sau citite pe Internet. Isi înecau amarul turnandu-si cate un pahar zdravan de whisky pe gat, asteptand mai apoi sa treaca efectul tariei, strangand puternic din pumni pana cand unghiile le zgâriau carnea, vorbind galagios si urat fara a se gandi la vecini si lovind puternic in masa ori de cate ori simteau ca au ajuns intr-un punct mort.

Acum, in linistea noptii, chiar si aceasta ultima speranta dispăru. Era singurul care nu abandonase, pentru ca stia ca daca ar fi renuntat, putea la fel de usor sa-si arunce viata la gunoi. Faima poate avea si partile ei negative... Pe langa sumele mari de bani pe care le-a incasat in urma vanzarilor, pe langa toate femeile care i-au trecut prin pat, pe langa toate emisiunile de divertisment la care a luat parte cu bucurie, cazuse in patima jocurilor de noroc. Acumulase datorii foarte mari de la mai multe cazinouri iar termenul limita pentru a le plati, se apropia. Incepea sa transpire numai gandindu-se la ce a avut... Sprijinindu-si capul cu ambele maini, isi lăsă picaturile de transpiratie sa cada neputincioase peste hartii. Avea ochii bulbucati iar gandurile zburau la tot felul de amintiri, majoritatea neplacute. Constientiza ca toate actiunile lui nu puteau sub nici un chip sa-l ajute sa-si redescopere talentul sau macar inspiratia. Se simtea pierdut, incomplet, cum aproape toata fiinta lui de odinioara il parasise si se ridicase catre alte orizonturi lasand pe Pamant un om slab, distrus de propriile vicii, fara nici un viitor. Zambi ironic si se relaxă pentru prima data in ultimele saptamani. Fruntea i se descreti si simti cum incet, incet uită de toate grijile. Timpul sau de glorie a apus si era timpul sa apună si el pentru a putea din nou sa se bucure de viata.
Cu o ultima putere stinse lumina si se lasa prada oboselii, chiar pe acea masa rotunda, in acel scaun, inconjurat de zeci de foi mazgalite, intr-un miros puternic de bautura si parasit de toata lumea....

Ploaia

Un mic strop la inceput, ca o constatare (sau ca o avertizare) ... In valtoarea creata, nimeni nu observa. Vant amestecat cu frunze, praf, ziare si fel de fel de hartii incetosa privirea. In cateva minute, cerul se acoperi de straturi de nori, formand parca cutele unei plapumi groase abia scoasa din ladă, la inceputul iernii, sau cu formele imperfecte ale spumei de deasupra apei, neperturbate de prezenta unei existente umane. Amestecati parca deasupra unui prag imaginar, la inaltimi ametitoare si intr-o continua miscare, se pregateau a arata lumii puterea, energia acumulata in ei.
La intersectia dintre doua strazi pe o banca aparent curata, astepta cu un buchet de flori, trandafiri rosii, un tanar in jurul a 19-20 de ani. Dezorientat, se uita cand la telefon, intai sa vada ora, ca mai apoi sa constate daca a primit vre-un sms, cand in sus, la platoul de nori, cand la trandafiri, aranjand cu atentie, sa nu se intepe, ori celofanul ori petalele trandafirilor. Se simtea din ce in ce mai nesigur, strabatut de un duet de sentimente: nelinistea provocata de o eventuala ploaie si emotia revederii. Isi fixa ochii din nou asupra pamantului, constient ca ea intarziase deja de mai bine de 10 minute si incerca sa isi reimagineze traseul plimbarii. Planuise pana la cele mai mici detalii si nu avea de gand ca o mica ploaie sa ii stea in cale. De altfel se asigurase, cu multe saptamani inainte de 'marele' eveniment, ca in ziua cu pricina nu va ploua. Contrariat ca isi amintise acest fapt, se hotari sa verifice din nou site-ul cu vremea, intrand pe internet de pe mobil. Sambata, "31 grade, cer variabil, 10% sanse de precipitatii". Duminica, "35 grade, cer senin, 5% sanse de precipitatii. 5% sanse de precipitatii.... Nu-i venea sa creada. Ca si cum mâna destinului se juca cu el, il tachina, ii stia slabiciunea impreuna cu nobilele sale sentimente si voia sa-l testeze... Fragilul echilibru din el se clatina, simtind cum, incetul cu incetul, se lasa prada sentimentelor de frustrare si nervozitate. Ofta adanc si se hotari sa se plimbe in cerc (inainte-inapoi), pentru a lasa timpul sa treaca mai repede.
Din senin, pamantul se zgudui, impreuna cu toate gandurile acestui tanar, in urma unui trasnet puternic. Alarmele masinilor izbucnira intr-un cor, in timp ce, din diferite colturi ale orasului, se auzea cate un tipat al unei femei "in pericol"... Un mic strop la inceput, urmat de altul. Se porni furtuna in adevaratul sens al cuvantului, fara nici cel mai mic avertisment si fara a tine cont de sperantele acestui om. Pleca capul in pamant, dar cu aceeasi viteza se repezi intr-un magazin alaturat constientizand ca i se va uda cravata, camasa, pantalonii ... chiar si florile. Formă numarul ei si astepta cu inima in dinti sa-i auda vocea suava. Ii placea cum ii suna vocea chiar si prin telefon, daramite cand statea in fata ei. Dupa cateva secunde timp in care vorbi cu ea, puse florile pe o masuta alaturata, deschise usile alimentarei si isi vârî mainile in buzunare.
- Nu doriti sa cumparati o umbrela sa va apere de ploaie? Sunteti prea bine imbracat sa iesiti pe o ploaie ca asta... ar fi pacat..., se auzi din spatele magazinului.
Fara a mai intoarce capul si fara a se asigura ca se face auzit, murmură:
- Nu mi-e frica de ploaie...
Si iesi cu capul plecat, incarcat de dezamagire, sperante spulberate, de visele si de planurile faurite, dar distruse atat de usor, lasand constanta ploaia sa-i apese umerii si sa-i spele toate acele amintiri legate de ea...