Pe urmele unui nebun

Ritmurile melodice ale verii imbogateau atmosfera, transformand strazile tenebre ale vechiului oras in lait-motive ale bucuriei, idealurilor si al sperantelor. Buna-dispozitie plutea parca in aer, concentrandu-se in norisori mici deasupra fiecarui cetatean.
Si totusi, cineva nu percepea lumea inconjuratoare cum o percepe majoritatea oamenilor. Pentru el, soarele era intotdeauna mult prea departe ptr a fi zarit, astfel incat sfanta sa lumina nu mai ajungea la nivelul ochilor lui. Mai mult chiar, ochii sai nu erau capabili sa distinga culorile: albul era negru, galbenul era gri, rosul era violet si tot asa. Cu o permanenta frica de creaturile ce-l inconjurau, auzindu-le dar neintelegandu-le limba, intr-o continua miscare, prea rapida ptr a le percepe in esenta ci numai in contur, devenind astfel niste prezente fantomatice, micul nostru subiect se retrase la ceea ce reprezenta ptr el, unul din singurele locuri in care putea respira aer curat, nepoluat: la umbra unui tei. Senzatia ciudata de arsura ce-l urmari de cand pleca de acasa, se mai domoli parca, si asta-l facu sa zambeasca. Scoase un sunet precum al unei vaci dar mult mai scurt si mai tremurat, pentru ca, mai apoi, printr-o simpla miscare sa-si scoata din buzunar un reportofon si sa porneasca o melodie popularo-lautareasca. Nu peste mult timp, melodia se stinse incet, odata cu zambetul bietului om.
Simpla intrevedere cu acest om, provoca fiecarui trecator o senzatie de repulsie. Toata lumea incerca sa il ocoleasca, gandind despre dansul ca un pradator, ca pe un obstacol, ca pe o anomalie ce trebuie inlaturata din cadrul aproape divin al acelei zi de vara. Copii radeau de el, pe cand mamele grijulii isi trageau odraslele la distanta. Barbatii, mai vanjosi parca, ca adevarati protectori, preferau sa infrunte primejdia si sa nu-si devieze traiectoria, gata oricand sa se lupte, daca trebuie, cu acest pericol iminent ... Gandurile tuturor pareau a se uni pe aceeasi traiectorie, spre aceeasi dorinta canibalica, de a-l vedea omorat sau inchis macar undeva, unde teoretic n-ar fi deranjat pe nimeni. Fara nicio retinere, deveneau impasibili, nepasatori, avand drept scuza prioritizarea si imbunatatirea propriilor lor vieti.
Si totusi, acest om continua sa existe, la randu-i impasibil in fata tuturor celor din jur, in fata greutatilor lor, dorind cu ardoare numai sa inteleaga, sa descopere si nu in ultimul rand, sa auda inca o data ciudata melodie din propriul reportofon....