"One year has passed and I'm still here looking through this small window, looking at the very same spot and trying to imagine the things that unfolded then. And for each day that passes the events are becoming harder and harder to understand. As if it wasn't bad enough that everyone has forgotten what happened here one year ago, last month the authorities decided to put a bench on the exact same spot she died. A fucking bench... They cleared my little pot holding flowers and installed a freaking bench. What were they thinking I asked myself on that day. That people will want to relax at a murder scene?
But I was surprised once again by the ignorance of the masses, by how easily people get steered. Steered away from their ideals and their individuality. Steered towards an endless pit of false hope and lust. Steered by both the leaders we elect and put our trust in but also by strangers that want our money.
This bench represents all that and more. They didn't even have the courtesy to put a name tag on it so that she could be at least mentioned: "Look honey, it says "in memory of Gloria"; let's not sit here, let's find somewhere else to sit.". No, no one would say that. They would probably say something like: "I wonder who this bitch Gloria was and what she did to deserve this; probably an old hag that used to feed pigeons with leftovers; or some big-ass's wife that died killing herself on this bench cause her husband had too much balls to spread around. And now, full of guilt and sorrow that bastard bribed some authority to let him build a bench here; it's not even a comfortable one."
Ignorant ass-wipers.
Everyone forgets. Even I'm starting to forget her. And this alcohol sure isn't working. "Bartender, another round! Make it a double! And I've told you a million times, can you clean that dirty ass window over there? I can barely see her. My wife that's who. She said she was going to get a divorce and hand me the papers. Serve me? The joke's on her; I'm going to watch her waiting and after she leaves I'm gonna call her and ask where she's hiding cause I've been waiting for her for so long". Hehehe!"
So many things were said that day and none of them really
reflected my feelings towards her. She slammed the door on her way out,
screaming for divorce, while I was looking for things to say in the
company of a bottle of Scotch. Time was not indulgent over our marriage,
that is for sure... But to think that I would become life's and society's joke...
Our blind justice system decided to release on parole one of our many killers this beautiful country had created. On that cursed night, their paths crossed; they said she resembled her mother whilst others said she was killed precisely on 11th of March, the day he was caught 10 years ago. I don't know if he killed her cause of his psychotic delusions or because he wanted to piss on the justice system. Doesn't matter now does it?
I've been the star of many television and newspapers articles. I've been probably cursed by every authority figure starting from the mayoral office to the general attorney and penitentiary system for making the story public. I've also been blamed for drinking too much, for being a cheater. Some people would stop me on the street to try cheer me up whilst others were looking at me with pity; probably they figured out how of a loathsome person I am. People would say that it was entirely my fault for letting things get
out of hand, but I know better. Well...I used to think that I knew
better. I always had an opinion about what is right or wrong. But our opinions won't do shit in the face of reality. We're shaped by other people's actions and we can only walk on the path built by those actions' consequences.
A fucking bench... Hehehe! It's not even a pretty one!"
Copilul, Soldatul si Justitia (oarba) - partea a 2-a
Link partea 1
Soldatul
In nu mai putin de trei luni (de cand incepuse razboiul) a trebuit sa-si schimbe principiile de viata de doua ori si acum, pentru a treia oara. Nu era neaparat o rasturnare de 180 de grade, ca inainte, ci mai degraba o stare de angoasa ce se amplifica pana in maduva spinarii lasandu-l prada ferocitatii propriilor sale ganduri de vinovatie. Statea impietrit in genunchi, desenand pe mormanele de pamant cate o cruce. Desi sunetul obuzelor, gloantelor si rachetelor anti-tanc vuiau cand in departare cand foarte aproape, isi lăsă pentru un moment casca si mitraliera in tarana. Isi strânse cu putere ochii pentru a-si oprii lacrimile sa curga desi nu dorea acest lucru. Dar stia ca intr-un razboi castigă doar cei puternici. Si daca nu era puternic nu isi va mai putea revedea sotia si copilul. Scoase dintr-un buzunar de la pantaloni o fotografie si isi fixa privirea asupra ei. Cu ultimele puteri, rosti un ultim omagiu, sub forma unei rugaciuni, pentru prietenii lui cazuti dar si pentru a se impăca cu sinele sau.
Incet, incet isi reveni. Incet, incet reusi sa distinga sunetele ce-l inconjurau de propriile ganduri. Mai intai vocile disperate ce se auzeau din statie, unele cerand dupa ajutor, altele rostind ultimele lor cuvinte, urmate de infernalul suierat al gloantelor, rachetelor sau avioanelor de vanatoare ce strapungeau fara mila aerul. Voi să se ridice dar o explozie de mari proportii, aflată la nu mai mult de 5 kilometrii il dezechilibră, lovindu-si capul de pamant. Auzi vocea superiorului in statie:
"Catre toate echipajele Bravo-1! Situatia scapă de sub control vertiginos! Recomandam calea 5-B pentru evacuare. Repet: Pentru toate echipajele Bravo-1, calea 5-B pentru evacuare! Aveti 30 de minute la dispozitie... Pentru echipajele Bravo-2 indreptati-va catre sectorul 1-B folosind calea.... "
Desi se afla la mai putin de 10 minute de mers catre destinatie, se hotarî sa se grabeasca. Isi ridică propria casca, o curăţă putin de praf, aruncă mitraliera pe umarul drept si isi văzu de drum. Ruta recomandată de superiori era cea mai scurta dar si cea mai periculoasa. In astfel de momente era constient ca situatia nu se degrada treptat ci ca de fapt, batalia era pierduta. Nu putea sprinta catre locul de extractie intrucat trecea printr-o zona de risc maxim si mai exact printr-o zona rezidentiala. O zona splendida, linistita in momente de pace, dominată de jocul copiilor, de sunetul camionetei de inghetata si claxonul tatalui la intoarcerea acasa de la servici, transformată acum intr-un morman de ruine, amestecate cu fum, foc si disperare. Reprezenta, de asemenea, si un loc ideal pentru ambuscadă.
Toate aceste imagini ii veneau in minte sporadic, impingandu-l din ce in ce mai repede spre prapastia ce desparte adevaratii soldati de simplii cetateni. Incerca cu putere sa-si pastreze calmul, tenacitatea de care a dat dovada de nenumarate ori in misiunile de antrenament, sa nu cadă prada fricii si sa nu isi vada distruse astfel idealurile. Ochii ii fugeau la fiecare sunet sau miscare, oricat de neinsemnata, fie ea si a unei frunze in bataia vantului, picioarele incepeau sa-i tremure, inima sa-i bata din ce in ce mai tare, iar mana strângea cu ferocitate mitraliera, unica sa sansa de supravietuire. O parte din el il făcea sa realizeze ca se misca prea incet si ca pierdea timp pretios, analizand toate aceste detalii, pe cand alta il imobiliza parca, spunandu-i sa nu faca ceva necugetat. Cauta o urma de ratiune si logica in acel loc uitat de Dumnezeu. Isi aminti de poza si dă sa o scoată din buzunar. Dar cu stupoare nu o gasi. Ca si cum ar fi pierdut totul, se adaposti dupa scheletul unei masini arse, aruncă arma cat si jacheta de pe el si-i controlă toate buzunarele. Cu cat o cauta mai mult si in aceleasi locuri deveni din ce in ce mai agitat. Intregul peisaj din jurul lui parea sa se mareasca, sa prinda o dimensiune ce-l coplesea, ce-l sufoca, simtea parca pe propria piele arsita flacarilor dimprejur, iar sunetele din fond se uniformizau sub planul unui tiuit puternic si constant ce-i cauzau dureri insuportabile. Cadea cu repeziciune si nu era nimeni sa-i ofere o mana de ajutor sau macar sa strige la el pentru a-si reveni.
Mai mult chiar, o senzatie ca era inconjurat de inamici, luat in vizor si eventual ucis căpăta contur in propria minte. Desi probabil nu era nimeni in casele alaturate, zarea diferite siluete inchise la culoare, la ferestre, cum zambeau la el ironic, lasand la iveala o dantura perfect alba. Luă mitraliera si incepu sa traga frenetic in aer, in timp ce fugea printre ruine. Miscarile-i erau discordante, fugind cand inainte cand inapoi si tipand din toata fiinta. Se opri in veranda unei case aproape pe jumatate distrusa pentru a reincarca arma. Se simtea deznadajduit si totusi, in acelasi timp, determinat sa nu fie o prada ci un pradator. Un mic zgomot provenit dinspre casa de vis-a-vis, ii căptă atentia. Stia acum ca era cineva acolo dar nu voia sa fie descoperit. Credea ca oricine ar fi fost pe urmele lui, l-a pierdut in momentul cand se urcase pe veranda. Se simtea superior si astepta momentul oportun cand va apăsa pe tragaci. Nu voia sa se dea de gol, gandindu-se astfel ca, un glont bine pozitionat, ii va asigura victoria. Urmatorul zgomot de data aceasta provenit dintr-un plan mult mai apropiat decat primul, mai exact din dreptul unui rest de perete din fata casei, mai mult ca sigur cazut in urma bombardamentului, il determină să tragă. Un singure glonte, pentru o singura viata... Ridica arma cu ambele maini, in semn de victorie. Isi razbunase camarazii... isi protejase familia...
O lumina alba, puternica se asternu asupra teatrului de razboi, lasand in urma sa o liniste tenebra...
Link partea a 3-a
Soldatul
Link partea a 3-a
What we are...
We live in a colorful world full of contrasts and nuances, filled with ideas, concepts and beliefs but we get so distracted by them along the way, that by the time we realize how much we've drifted from our goals and purposes it is either too late or we can never catch up to them.
The idea is simple, really. We are born with an enormous hunger for the world around us and in those first years we are capable of doing so many great things compared to the rest of our lives. We learn to crawl, walk, talk, have feelings towards others and so much more, but at some point, we gradually slow down our pace. We begin to drift alongside the world, we begin to walk like it and talk like it losing touch to our individuality and more important, to finding our purpose. We get accustomed to our daily routines and find refuge in our stale, never evolving concepts.
We begin to linger on our past and future, on decisions and regrets, on ideas, on probabilities, we begin to analyze each step ... and we think so hard about these things, until slowly, an emptiness of sorrow and disbelief manages to find its way into ourselves. An emptiness that we can never abolish even though we're thinking we're taking the right path in life. An emptiness that slowly grows bigger and bigger the more we embrace our routines, forcing us into trying to get rid of it with various feelings of happiness, cheerfulness, love or hate ...
At first we notice it as a tiny shadow casted in the corner of a vast field without looking around at what caused it. We acknowledge it and eventually we forget that it's there. But in time it will emerge and will uncontrollably influence our actions without us being aware. And when we do realize what has happened we find ourselves in a continuous battle trying to fill the void and stop its expansion. We will focus entirely not on doing what is right for us but rather on what has to be done in order to salvage what little of our individuality is left inside. We will run blindly towards finding happiness not as a purpose but as a response to our growing emptiness.
And in the end, our individuality will forever be a place of conflicts and dissension, our purpose will forever be divided between walking alongside the world in its rhythm and squashing the emptiness inside ourselves and our decisions will never make sense again...
The idea is simple, really. We are born with an enormous hunger for the world around us and in those first years we are capable of doing so many great things compared to the rest of our lives. We learn to crawl, walk, talk, have feelings towards others and so much more, but at some point, we gradually slow down our pace. We begin to drift alongside the world, we begin to walk like it and talk like it losing touch to our individuality and more important, to finding our purpose. We get accustomed to our daily routines and find refuge in our stale, never evolving concepts.
We begin to linger on our past and future, on decisions and regrets, on ideas, on probabilities, we begin to analyze each step ... and we think so hard about these things, until slowly, an emptiness of sorrow and disbelief manages to find its way into ourselves. An emptiness that we can never abolish even though we're thinking we're taking the right path in life. An emptiness that slowly grows bigger and bigger the more we embrace our routines, forcing us into trying to get rid of it with various feelings of happiness, cheerfulness, love or hate ...
At first we notice it as a tiny shadow casted in the corner of a vast field without looking around at what caused it. We acknowledge it and eventually we forget that it's there. But in time it will emerge and will uncontrollably influence our actions without us being aware. And when we do realize what has happened we find ourselves in a continuous battle trying to fill the void and stop its expansion. We will focus entirely not on doing what is right for us but rather on what has to be done in order to salvage what little of our individuality is left inside. We will run blindly towards finding happiness not as a purpose but as a response to our growing emptiness.
And in the end, our individuality will forever be a place of conflicts and dissension, our purpose will forever be divided between walking alongside the world in its rhythm and squashing the emptiness inside ourselves and our decisions will never make sense again...
Copilul, Soldatul si Justitia (oarba) - ultima parte
Justiția
"Există o vorba nescrisă conform căreia, omul nu va putea fi niciodată impartial. Şi cu toate acestea, trăim într-o lume guvernata de legi fie ele morale sau de stat. Pe unele le simţim ca fiind adevărate, pe altele le luăm ca atare, le înglobăm în propria ființă și încercăm să nu le încălcăm. Mergând pe această cale, ne-am dezvoltat un anumit simţ, justițiar, ne îmbătăm în miresmele false de superioritate create de acesta și ... alteram viețile altora. Ori de cate ori suntem martorii unui eveniment anormal și simțim că ceea ce s-a întâmplat nu este corect, așteptăm ca justiția să facă dreptate. Şi nu mă refer aici numai la instituția statului. Justiția îmbracă multe forme în ideologia omului comun: destin, divinitate, moralitate etc dar toate sunt creații ale mintii umane. Altfel spus, justiția nu e nimic altceva decât o utopie, creată cu scopul de a echilibra balanţa dintre Bine si Rău."
"Foarte frumos discurs domnule.... Dar de ce binevoiţi sa împărtăşiţi aceste gânduri cu mine?"
"Băiete...Tu şi cu mine, ne aflăm în vârful piramidei. Toate deciziile de până acum, au plecat din vârf. NOI reprezentăm acum justiția. NOI alegem cine trăiește și cine moare. Uită-te la ei...Am zis să te uiți pe fereastra! .... Nu a trebuit să zic decât că libertatea dobândită prin muncă, prin sacrificii zilnice fie ele mentale sau fizice, le este amenințată şi am devenit brusc un erou al umanintăţii. Nu a trebuit sa rostesc decât câteva vorbe şi toţi s-au înclinat în faţa mea, pregatiţi să işi dea viaţa în razboi, pregatiţi să lupte pentru o cauza frumos spusă la televizor."
"Cu atât mai mult, trebuie să devenim responsabili pentru acele vieţi. E prea târziu să dăm înapoi, dar trebuie să minimizăm cât putem de mult, pierderile de vieţi omenești. Este de datoria noastră..."
"Băiete, nu realizezi poate, dar, oricât de bine-intenționat și oricât de bine ţi-ai învăţat lecţia, duhneşti a ipocrizie. De ce nu eşti acolo, pe câmpul de luptă, dându-ți viaţa pentru această cauză? Nu, nu, uităte în ochii mei, când îţi vorbesc! Te-am numit general nu pentru idealisme ci pentru capacitatea de a executa ordine şi de a le duce la bun sfârşit. Cu idealisme nu câştigi un război şi în nici într-un caz nu aduci acasă, la familiile lor, pe acei oameni....
Dar nici nu iţi zic să te duci acolo. Oamenii, ca noi, nu fac asta. Stăm în fotoliile noastre, fumăm trabucuri şi ne îndulcim simţurile cu alcool, aşteptând triumfători să culegem laurii victoriei. Eu, pe deasupra, ma mai delectez în compania familiei. Tu, în compania acelei curve... cum o cheamă?"
"Domnule, va rog! Ea nu este o cu..."
"Da, da... Laura! Stai liniştit, băiete! Nu eşti singurul din această clădire care o cunoaşte pe aceasta "madmoazelă". Ştiu pe cineva de la etajul 2, de la etajul 10 si, sunt sigur că există si câţiva de la parter, care ţi-ar zâmbi dacă ai pronunţa numele ei in preajma lor..."
"Scandalos, Domnule. Va rog, să ne concentrăm pe lucruri mai importante."
"Domnule preşedinte, au venit rapoartele de pe teren!"
"Băiete, fă-mi un rezumat. Intre timp o să-mi aprind un trabuc .... HAHAHA!"
"Da, Domnule! ... Din păcate, situaţia nu este prea favorabilă. Chiar deloc, aş zice! Câştigăm destul de mult teren în sectoarele 1 2 şi 5, dar e un adevărat haos în sectoarele 3 şi 4. De fapt, se pare că înaintarea insurgenților în aceste două sectoare s-a intâmplat mult mai repede decât s-a prezis iniţial. Au pătruns în ofensiva noastră asemeni cuţitului în pâine. Practic armata noastră este divizată în dou..."
"Nu este atât de grav. Ii vom încolţi din ambele flancuri... vom presa din sud folosind aviația astfel încât bătăliile finale să se dea aici, în sectorul 3. Vor fi înconjurați și nu vor avea de făcut decât să capituleze..."
"Domnule..."
"Contactează portavionul Hercules! Trimite-le noile coordonate pentru bombardare..."
"DOMNULE!..."
"Ce este? Nu ai auzit ordinul ce ți l-am dat?"
"Domnule...Este vorba despre familia dumneavoastră... Aparent echipajul trimis pentru extracție a fost interceptat de insurgenți. Nu avem nici o știre privind siguranța soției și copilului dumneavoastră... 3 din 4 rapoarte i-au catalogat ca fiind victime, iar cel de-al 4-lea raport a catalogat situația ca fiind neconcludenta. Au atașat și niște imagini cu locuința dumneavoastră în ruine... Domnule... Imi pare rău!"
La auzirea acestor vorbe, președintele își descreți fruntea și lăsă trabucul să-i cadă neputincios dintre buze sub acțiunea forței gravitaționale. Ochii, deși fixați asupra fetei generalului, priveau în gol. Valuri după valuri de amintiri îi năvăliră mintea; imagini cu nunta dintre el și Gloria, soția lui, primul țipăt al copilului său în momentul nașterii... Se așeză pe scaun, ridică trabucul și se întoarse spre fereastra.
"Şi cum ziceam adineauri.... Noi, domnule general, reprezentam justiția. Noi împărțim dreptatea în stânga și în dreapta, noi decidem cine trăiește și cine nu. Ordona ca sectoarele 3 și 4 sa fie bombardate nuclear!"
"Dar..."
"Cum majoritatea forțelor inamice sunt staționate în acel loc vom avea...
"Domnule, va rog sa va regândiţi"
"Nu ai auzit ce am zis? Vrei sa trimit pe altcineva sa facă treaba pentru tine? Ai 3 secunde sa ieși pe ușă și să îndeplinești ordinul, generale!"
"Da, domnule!"
"Justiția, generale, după cum bine vezi, este doar o născocire utopica pentru a masca adevărații păpușari din umbra. Tu și cu mine, băiete, suntem în acest moment întruchiparea justiției!"
"Da, domnule!"
O lumina alba, puternica se așternu asupra teatrului de război, lăsând în urma sa o liniște tenebra...
"Foarte frumos discurs domnule.... Dar de ce binevoiţi sa împărtăşiţi aceste gânduri cu mine?"
"Băiete...Tu şi cu mine, ne aflăm în vârful piramidei. Toate deciziile de până acum, au plecat din vârf. NOI reprezentăm acum justiția. NOI alegem cine trăiește și cine moare. Uită-te la ei...Am zis să te uiți pe fereastra! .... Nu a trebuit să zic decât că libertatea dobândită prin muncă, prin sacrificii zilnice fie ele mentale sau fizice, le este amenințată şi am devenit brusc un erou al umanintăţii. Nu a trebuit sa rostesc decât câteva vorbe şi toţi s-au înclinat în faţa mea, pregatiţi să işi dea viaţa în razboi, pregatiţi să lupte pentru o cauza frumos spusă la televizor."
"Cu atât mai mult, trebuie să devenim responsabili pentru acele vieţi. E prea târziu să dăm înapoi, dar trebuie să minimizăm cât putem de mult, pierderile de vieţi omenești. Este de datoria noastră..."
"Băiete, nu realizezi poate, dar, oricât de bine-intenționat și oricât de bine ţi-ai învăţat lecţia, duhneşti a ipocrizie. De ce nu eşti acolo, pe câmpul de luptă, dându-ți viaţa pentru această cauză? Nu, nu, uităte în ochii mei, când îţi vorbesc! Te-am numit general nu pentru idealisme ci pentru capacitatea de a executa ordine şi de a le duce la bun sfârşit. Cu idealisme nu câştigi un război şi în nici într-un caz nu aduci acasă, la familiile lor, pe acei oameni....
Dar nici nu iţi zic să te duci acolo. Oamenii, ca noi, nu fac asta. Stăm în fotoliile noastre, fumăm trabucuri şi ne îndulcim simţurile cu alcool, aşteptând triumfători să culegem laurii victoriei. Eu, pe deasupra, ma mai delectez în compania familiei. Tu, în compania acelei curve... cum o cheamă?"
"Domnule, va rog! Ea nu este o cu..."
"Da, da... Laura! Stai liniştit, băiete! Nu eşti singurul din această clădire care o cunoaşte pe aceasta "madmoazelă". Ştiu pe cineva de la etajul 2, de la etajul 10 si, sunt sigur că există si câţiva de la parter, care ţi-ar zâmbi dacă ai pronunţa numele ei in preajma lor..."
"Scandalos, Domnule. Va rog, să ne concentrăm pe lucruri mai importante."
"Domnule preşedinte, au venit rapoartele de pe teren!"
"Băiete, fă-mi un rezumat. Intre timp o să-mi aprind un trabuc .... HAHAHA!"
"Da, Domnule! ... Din păcate, situaţia nu este prea favorabilă. Chiar deloc, aş zice! Câştigăm destul de mult teren în sectoarele 1 2 şi 5, dar e un adevărat haos în sectoarele 3 şi 4. De fapt, se pare că înaintarea insurgenților în aceste două sectoare s-a intâmplat mult mai repede decât s-a prezis iniţial. Au pătruns în ofensiva noastră asemeni cuţitului în pâine. Practic armata noastră este divizată în dou..."
"Nu este atât de grav. Ii vom încolţi din ambele flancuri... vom presa din sud folosind aviația astfel încât bătăliile finale să se dea aici, în sectorul 3. Vor fi înconjurați și nu vor avea de făcut decât să capituleze..."
"Domnule..."
"Contactează portavionul Hercules! Trimite-le noile coordonate pentru bombardare..."
"DOMNULE!..."
"Ce este? Nu ai auzit ordinul ce ți l-am dat?"
"Domnule...Este vorba despre familia dumneavoastră... Aparent echipajul trimis pentru extracție a fost interceptat de insurgenți. Nu avem nici o știre privind siguranța soției și copilului dumneavoastră... 3 din 4 rapoarte i-au catalogat ca fiind victime, iar cel de-al 4-lea raport a catalogat situația ca fiind neconcludenta. Au atașat și niște imagini cu locuința dumneavoastră în ruine... Domnule... Imi pare rău!"
La auzirea acestor vorbe, președintele își descreți fruntea și lăsă trabucul să-i cadă neputincios dintre buze sub acțiunea forței gravitaționale. Ochii, deși fixați asupra fetei generalului, priveau în gol. Valuri după valuri de amintiri îi năvăliră mintea; imagini cu nunta dintre el și Gloria, soția lui, primul țipăt al copilului său în momentul nașterii... Se așeză pe scaun, ridică trabucul și se întoarse spre fereastra.
"Şi cum ziceam adineauri.... Noi, domnule general, reprezentam justiția. Noi împărțim dreptatea în stânga și în dreapta, noi decidem cine trăiește și cine nu. Ordona ca sectoarele 3 și 4 sa fie bombardate nuclear!"
"Dar..."
"Cum majoritatea forțelor inamice sunt staționate în acel loc vom avea...
"Domnule, va rog sa va regândiţi"
"Nu ai auzit ce am zis? Vrei sa trimit pe altcineva sa facă treaba pentru tine? Ai 3 secunde sa ieși pe ușă și să îndeplinești ordinul, generale!"
"Da, domnule!"
"Justiția, generale, după cum bine vezi, este doar o născocire utopica pentru a masca adevărații păpușari din umbra. Tu și cu mine, băiete, suntem în acest moment întruchiparea justiției!"
"Da, domnule!"
O lumina alba, puternica se așternu asupra teatrului de război, lăsând în urma sa o liniște tenebra...
Interlude
Pana la ultimul post din trilogia "Copilul, Soldatul si Justitia (oarba)" cititi urmatorul citat si meditati. O parte din ideea centrala a citatului, va fi concretizata in urmatoarea lucrare:
"People...are NOT created equal! Some are born swifter afoot, some with greater beauty, some are born into poverty and others born sick and feeble. Both in birth and upbringing, in sheer scope of ability every human is inherently different; Yes that is why people discriminate against one another, which is why there is struggle, competition and the unfaltering march of progress. Inequality is not wrong, equality is."
PS: Citatul nu imi apartine. Google it, daca vreti sa aflati mai multe! ;)
"People...are NOT created equal! Some are born swifter afoot, some with greater beauty, some are born into poverty and others born sick and feeble. Both in birth and upbringing, in sheer scope of ability every human is inherently different; Yes that is why people discriminate against one another, which is why there is struggle, competition and the unfaltering march of progress. Inequality is not wrong, equality is."
PS: Citatul nu imi apartine. Google it, daca vreti sa aflati mai multe! ;)
Copilul, Soldatul si Justitia (oarba)
Copilul
Zgomotul exploziilor il trezi. Cu greu, deschise ochii incercand sa ignore durerea insuportabila de cap. Ameti de indata si se prabusi la loc. Mainile ii erau invinetite, iar bandajul din jurul capului se inrosi treptat, semn ca rana i se deschisese. Tusea des mai ales din cauza norului de praf si fum ce venea de afara. Inima ii batea din ce in ce mai repede o data cu amplificarea exploziilor. Tresarea ori de cate ori auzea inca o explozie, iar ochii ii fugeau cand la usa, cand la geamul pe jumatate spart, cautand disperati un raspuns. Nu isi amintea nimic. Doar o singura figura incetosata...
Si totusi, gasi in el puterea sa se ridice si sa deschida usa. I se paru cunoscut holul in care ajunsese, dar crapaturile de pe pereti cat si gaura imensa din capatul podelei il nedumeri. Inainta cu pasi marunti si timizi, dezechilibrandu-se la vibratiile asemanatoare unui mic cutremur cauzate de explozii. Neavand unde se duce, intra in cea de-a doua camera nu inainte de a remarca niste pete de culoare rosie pe usa. Inauntru avu parte de un soc. Trei cadavre aruncate unul peste altul sedeau neinsufletite pe un pat, iar deasupra lor pe perete era scrijelit cu sange cuvantul "tradatori". Simti o stare de voma, iar picioarele ii tremurau intr-un ritm accelerat. Cazu, in final, in genunghi, tusi cu putere si realiza ca figura pe care si-o aminti adineauri era chiar una dintre persoanele moarte din pat. Tipa cu putere si fugi spre iesire in timp ce incerca sa-si stearga ochii de lacrimi. Din neatentie cazu in gaura de la captul holului si lesina de-ndata. Isi visa mama...
Se trezi din senin la auzul unei voci. Isi aminti intr-o fractiune scena la care a fost martor iar instinctiv dori sa se ridice si sa fuga iar. Dar stupefiat, realiza ca nu isi mai putea misca picioarele. Cu toate acestea era determinat sa cheme dupa ajutor in ciuda durerii insuportabile. Incet, incet, apucand cu mainile sale mici bucati de scanduri desprinse din parchet reusi sa ajunga afara. Se adaposti dupa un rest de perete, din fata casei, mai mult ca sigur cazut in urma bombardamentului si isi rezema spatele de acesta. Rasufla cu greu... Nu auzea pe nimeni... Incepu sa-si bata picioarele... se simtea neputincios, uitat de lume si nedumerit. Exploziile se intensificau, acompaniate de sute poate chiar mii de gloante trase din diferite parti.
Simti intr-o fractiune de secunda o usturime in spate, ce se raspandi cu repeziciune in piept lasand cale libera sangelui sa se prelinga nestingherit, murdarindu-i haina rupta si pantalonii, chiar tasnind cu putere cand tusi. Simti cum toti muschii corpului i se slabira. Isi lasa capul sa cada in fata si inchise ochii. Vazu pentru ultima oara acea figura incetosata...
Un glont ratacit ii curma viata.
(va urma)
Zgomotul exploziilor il trezi. Cu greu, deschise ochii incercand sa ignore durerea insuportabila de cap. Ameti de indata si se prabusi la loc. Mainile ii erau invinetite, iar bandajul din jurul capului se inrosi treptat, semn ca rana i se deschisese. Tusea des mai ales din cauza norului de praf si fum ce venea de afara. Inima ii batea din ce in ce mai repede o data cu amplificarea exploziilor. Tresarea ori de cate ori auzea inca o explozie, iar ochii ii fugeau cand la usa, cand la geamul pe jumatate spart, cautand disperati un raspuns. Nu isi amintea nimic. Doar o singura figura incetosata...
Si totusi, gasi in el puterea sa se ridice si sa deschida usa. I se paru cunoscut holul in care ajunsese, dar crapaturile de pe pereti cat si gaura imensa din capatul podelei il nedumeri. Inainta cu pasi marunti si timizi, dezechilibrandu-se la vibratiile asemanatoare unui mic cutremur cauzate de explozii. Neavand unde se duce, intra in cea de-a doua camera nu inainte de a remarca niste pete de culoare rosie pe usa. Inauntru avu parte de un soc. Trei cadavre aruncate unul peste altul sedeau neinsufletite pe un pat, iar deasupra lor pe perete era scrijelit cu sange cuvantul "tradatori". Simti o stare de voma, iar picioarele ii tremurau intr-un ritm accelerat. Cazu, in final, in genunghi, tusi cu putere si realiza ca figura pe care si-o aminti adineauri era chiar una dintre persoanele moarte din pat. Tipa cu putere si fugi spre iesire in timp ce incerca sa-si stearga ochii de lacrimi. Din neatentie cazu in gaura de la captul holului si lesina de-ndata. Isi visa mama...
Se trezi din senin la auzul unei voci. Isi aminti intr-o fractiune scena la care a fost martor iar instinctiv dori sa se ridice si sa fuga iar. Dar stupefiat, realiza ca nu isi mai putea misca picioarele. Cu toate acestea era determinat sa cheme dupa ajutor in ciuda durerii insuportabile. Incet, incet, apucand cu mainile sale mici bucati de scanduri desprinse din parchet reusi sa ajunga afara. Se adaposti dupa un rest de perete, din fata casei, mai mult ca sigur cazut in urma bombardamentului si isi rezema spatele de acesta. Rasufla cu greu... Nu auzea pe nimeni... Incepu sa-si bata picioarele... se simtea neputincios, uitat de lume si nedumerit. Exploziile se intensificau, acompaniate de sute poate chiar mii de gloante trase din diferite parti.
Simti intr-o fractiune de secunda o usturime in spate, ce se raspandi cu repeziciune in piept lasand cale libera sangelui sa se prelinga nestingherit, murdarindu-i haina rupta si pantalonii, chiar tasnind cu putere cand tusi. Simti cum toti muschii corpului i se slabira. Isi lasa capul sa cada in fata si inchise ochii. Vazu pentru ultima oara acea figura incetosata...
Un glont ratacit ii curma viata.
(va urma)
Normalitate
Cine ar putea defini cu exactitate normalitatea? Cine ar putea intra in mintea fiecaruia si sa delimiteze aceste doua lumi diametral opuse in ideologie, normalitate sau anormalitate, dar reunite sub acelasi invelis, numit fiinta umana? Etichetati, ne ducem viata cum stim, supravietuind, hranind atat dorinta sufletului cat si cererile socialului. Manati de rutina sau de o speranta oarba in viitor, suntem purtati pe valurile normalitatii, ba urcand, ba coborand, dar mentinand fragilul echilibru. Caci daca acest echilibru se distruge, nu mai poate fi recuperat niciodata...
Cu lacrimi in ochi, mirosind a transpiraţie [mai mult chiar, a moarte] încercă din toate puterile să se protejeze de razele de lumina abia apărute. Se crăpă de ziuă. Trase jaluzelele. Cu ochii pierduţi işi împinse scaunul mai aproape de masa. Scartaitul scaunului se auzi cu un straniu ecou, declansand parca alte scartaituri dinspre pereti, dinspre biblioteca si finalmente dinspre masuta din fata lui. Vizibil afectat se ghemui asupra cartilor de pe masa, si cu mana tremuranda isi sterse ochii. [Comoara lui trebuia protejata.] La o simpla privire se putea numara nu mai putin de 10 carti, volume cu adevarat mari din varii domenii, asezate una peste alta intr-o ordine perfecta. Lua una din cartile de deasupra, o deschise la mijloc si o aseza cu grija in fata, aliniind-o paralel cu lungimea mesei. [Ambele pagini erau albe, fara cuvinte, golite de continut] In tot acest timp nu indrazni deloc sa se intoarca spre restul camerei.
Si ramase asa timp de ore bune, citind, citind si iar citind... Reusi sa nu se mai gandeasca la nimic altceva decat la munca sa. Adeseori gandea cu voce tare, dar vorbele nu puteau fi deslusite. [Aeraterpretni rolesiv etse lumurd libon erps aeretşaonuc roliţătivitca etneitşnocni ela iiţnim]. Zambea la sfarsit de pagina, probabil intelegand ironia subtila a autorului, si miscandu-si capul spre dreapta cu uimire in timp ce dadea pagina, i se citea pe fata naivitatea, inocenta celui care dorea sa descopere mai mult. Si totusi o anumita particica din el nu-l lasa sa-si paraseasca scaunul. Nu-l lasa sa isi miste capul. Fereastra din fata, desi acoperita, era singurul loc unde isi permitea sa isi fixeze privirea. Estompandu-si frica si cutezator in propriile puteri citi, citi si iar citi.
Dar facu o greseala. Adormi. Se lasa prada acestui demon si, lasandu-si capul sa atarne pe spate se lasa târât in lumea viselor. O picatura [rosie] din tavan ii cazu pe fata. Deschise ochii si constientiza eroarea comisa. Simti prelingandu-se pe sprancene, pe nas si pe gura, respectiva picatura, despicata acum in siroaie multe, reci [si rosii], in timp ce ochii ii tremurau de oroarea la care erau supusi. Intregul tavan era acoperit de o suprafata vascoasa, asemanatoare sangelui, in permanenta miscare sub forma unor valuri usoare. Cazu de pe scaun, numai pentru a constata ca si podeaua era acoperita de aceeasi substanta... Se uita la mainile inrosite, ca mai apoi sa constate ca era dificil [chiar imposibil] sa isi miste picioarele, talpile de la pantofi lipindu-se parca de acel sange vascos. Fiori de frica si frig ii marcau fiinta, incremenind, la peisajul lugubru din jurul sau. In fata lui, biblioteca marca finalul [sau inceputul] scenei. Din fiecare sertar, dulap sau vitrina izvorau siroaie rosii, unele mergand spre tavan altele spre podea acompaniate de un sunet sfasietor. Isi acoperi urechile cu mainile si isi inchise din toate puterile sale ochii, sperand ca totul sa se termine cat mai curand...
Si se termina [?]... Sunetul impreuna cu murmurul provocat de miscarea lichidului disparu. Astepta cinci secunde, 10, 15, un minut in acea pozitie pentru a se asigura ca a trecut. Era sigur ca totul era in mintea lui si ca acele manifestari demonice pot fi stavilite numai prin stiinta, cultura, prin intelegerea lumii inconjuratoare raportate la legile fizicii si la nimic altceva. De aceea trebuia sa citeasca intreaga colectie de carti din lume, pentru a deveni normal, din nou.
Mânat de un sentiment puternic de siguranta, isi deschise ochii numai pentru a observa ca nimic nu se schimbase. Mai mult chiar, pana si masuta si fereastra fusesera acoperite in intregime. Dar de data aceasta, sangele in starea lui statica capata un luciu pronuntat. Mai multe voci incepura a se auzi in intreaga camera, una dintre ele parandu-i-se foarte familiara. Incerca cu privirea sa gaseasca sursa acelor zgomote ce se amplificau in intensitate. Se opri din nou asupra tavanului. Socat, remarca prezenţa a doua persoane, un barbat si o femeie, angajate intr-o cearta teribila. Nu putea deslusi nimic din ce ziceau... [pentru noi, vocile se auzeau normal]
Deveneau din ce in ce mai agresivi, pana ce femeia hotari sa arunce cu un scaun in barbat. Ferindu-se, si in acelasi timp luand un cutit de pe masa, barbatul o injunghie in gat. Femeia cazu imediat pe podea, moment in care un tipat asurzitor ii sfasie fiinta. Nedumerit de cele intamplate incepu la randu-i sa tipe... Barbatul vizibil afectat, scapa cutitul si isi puse mainile in cap, incercand sa se fereasca de sangele ce se prelingea incontinuu. Incepu sa se roteasca prin camera, gandindu-se care ar fi cea mai buna solutie. [Sa cheme ajutor sau sa ascunda cadavrul? ] Neputinta isi spuse cuvantul si deznadajduit se coborî in genunchi, cu fata fixata in jos [?]. In acel moment realiza ca acel barbat era el si, ca prin minune, isi aminti ca avea o sotie. Toate evenimentele la care fusese martor i se derulau acum prin minte ca vagi amintiri, ingropate adanc in fiinta sa. Gatul ii era incordat, la fel ca si muschii de la picioare si de la maini. Ochii ii erau umflati. Voia sa evadeze sa scape din acea camera a ororilor dar nu reusea. Cu cat se zbuciuma mai tare, cu atat se adancea mai mult in acea substanta. Cu ultimele puteri vazu sfarsitul scenetei: plin de regrete barbatul inghesui cadavrul femeii in dulapul de haine din biblioteca, nu inainte de a scoate toate cartile si de a le aseza pe masuta. Curăţă scaunul cu o batista, se aseza pe el si incepu sa citeasca.
Cu lacrimi in ochi, mirosind a transpiraţie [mai mult chiar, a moarte] încercă din toate puterile să se protejeze de razele de lumina abia apărute. Se crăpă de ziuă...
Abonați-vă la:
Postări (Atom)